Scris pe

Tara motilor, Arieseni 2021

A venit timpul si anul acesta pentru putina relaxare. Zic putina pentru ca eu desi am fost in „concediu”, totusi am lucrat in continuare. Am avut ceea ce unii numesc workation. Poate chiar am lucrat putin mai bine, pentru ca in casa era foarte racoare si chiar iti era frig doar in tricou.

Pentru al doilea an la rand am mers impreuna cu parintii mei la Arieseni si ne-am cazat in Garda de Sus, la aceeasi gazda.

Am plecat in 4 iulie, de ziua de casatorie a parintilor mei, dimineata cand s-au trezit copiii. Prima parte a drumului a fost mai grea, pentru ca nu ne merge aerul conditionat la rabla, dar dupa ce am trecut de Beius si am inceput sa urcam in Parcul National Apuseni s-a facut tot mai racoare, plecasem de undeva de la 35 de grade in Arad si s-a racit pe masura ce luam altitudine undeva pe la maxim 21 de grade.

Am ajuns, ne-am cazat, mi-am instalat calculatorul si monitorul sa fie pregatit pe luni pentru lucru. Apoi am ridicat pentru prima data drona acolo sa vedem privelistea de sus, apoi leneveala pana seara.

Primele zile au fost mai de chill, lucrat si stat prin zona, a mai condus Cata pana prin satele vecine, am mai mers la restaurante, magazin si am mers la Aries in curtea cazarii. Prima data mi-a fost „frica” sa ma bag cu totul in Aries cand am incercat marti, ma dusesem undeva pe la ora 19-20 la rau si deja era mai racoare afara. M-am bagat numai putin si mi-am facut o sesiune foto cu drona :)).

Primul traseu pe care l-am facut a fost joi, am plecat cu mic cu mare spre Cascada Patrahaitesti cu o oprire la muzeul etnografic Patrahaitesti care, am aflat abia cand am plecat, se numea Casa Filip. Interesant, am vrut sa ma intorc sa ii spun la mos ca si pe mine ma cheama Filip, da nu am mai mers.

Drumul spre muzeu si spre cascada este destul de rau, drum de munte neasfaltat si plin de pietre. Desi sunt doar cativa kilometri, faci cam 30-40 de minute lejer pana sus acolo.

Odata ce ai ajuns la Casa Filip, te uiti putin prin muzeul respectiv care defapt este si casa batraneilor ce stau acolo, dupa casa poti direct din casa aceea sa iesi pe usa din spate si dai nas in nas cu traseul spre cascada. I-am promis mosului ca luam ceva la intoarcere, era destul de insistent sa cumparam ceva dar este de inteles, din asta traiesc cei de acolo. Chiar mi-a zis ca are nevoie de bani ca vine iarna si trebuie sa cumpere lemne.

Iosua a fost destul de preocupat de lucrurile ce le putea gasi in acel muzeu, incerca sa puna mana pe tot si la un moment s-a pus sa caute intr-un morman mare cu caciuli niste manusi. Il intreaba pe mos „manusi nu sunt? Caut manusi” la care mosul a inceput sa rada si a zis „E vara taica, cine are nevoie de manusi vara”…. desi acolo erau caciuli de iarna, foarte groase :)).

Dupa cateva minute de stat in muzeu, am plecat pe usa din spate spre cascada Patrahaitesti.

La plecare, mosul ne-a zis „E usor drumul pana acolo, nu faceti nici 30 de minute”. Am plecat pe jos, pe deal si pe un traseu foarte fain spre cascada deci, bucurosi ca ajungem repede pana acolo.

Eu eram in sandale, copii si ei in ceva de genul si nu eram deloc pregatiti de un traseu meu serios. Era fain traseul, la un moment dat mergeai pe o carare ingusta care era ceva mai la inaltime si in stanga si in dreapta ta mai jos erau casele oamenilor din zona, moti cum s-ar zice. Frumos, peisaje faine, atata tot ca trecusera 30 de minute si nu mai ajungeam. De ratacit… nu ne rataciseram pentru ca il aveam pe Iosua cu ochii de vultur care nu rata niciun semn de traseu de pe copaci. Era deja 7 seara si noi eram cam singurii ce ne indreptam spre cascada. Din sens opus vine o alta familie, pareau mai din capitala dupa accent. Ne incurajeaza omul „oho, mai aveti ceva pana acolo si devine mai greu traseul, pe pietre si prin apa in padure”.

Totusi… de ce sa ne intoarcem dupa ce am strabatut atata drum? Mai ales ca nu era inca rau traseul si copii mergeau singuri usor. Iosua se credea la Survivor mai ales cand era mai interesant traseul si aveam de mers pe o scandura de lemn. Am ajuns la o portiune cu cateva pietre si noroi+apa, am zis eu catre Cata „asta e greu traseul? Cred ca doar au vrut sa ne sperie”.

Mai mergem noi ceva si ajungem la partea grea, de urcat prin padure pe radacini de copaci si noroi+pietre, exact cum ne-a zis omul anterior. Cata il ia pe Caleb in brate, eu il tin pe Iosua de mana cand apuc, pentru ca el era primul in fata si o lua la fuga… si mergem mai departe, cat mai poate fi pana acolo?

Ei bine, la un moment dat eram gata sa ne intoarcem pentru ca nu eram pregatiti pentru traseul ala, mai ales ca eu eram in sandale :)) abia urcam. Dar am auzit ca in apropiere de noi este cascada, nu se putea confunda sunetul cu nimic altceva asa ca am mai mers cateva minute si am ajuns la Cascada Patrahaitesti.

Am facut cateva poze, dupa care am plecat inapoi prin padure, de data asta in coborare si putin pe graba sa nu ne prinda noaptea pe acolo prin padure. Iosua incerca el sa tina acelasi pas ca la urcare, dar era mai greu pentru ca era riscul sa alunece in jos fiind in coborare. Asa ca a acceptat mai mult sa imi dea mana sa il ajut. Am trecut de padure si ne-am intors inapoi pe dealuri, pe traseul fain de care am scris mai sus.

Ajunsi inapoi la mosul la muzeu, acesta a auzit de departe ca venim si ne-a deschis iar usa din spate, sigur nu a uitat de promisiunea ca o sa cumparam ceva atunci cand ne intoarcem.

Am vorbit cu Cata pe drum inapoi sa cumparam niste cas de oaie proaspat, pentru ca suvenirurile nu ne-ar fi ajutat cine stie cat, dar casul mergea mancat la cazare. Asa ca a facut mosul cum a facut ca am plecat cu 2.7kg de cas, desi noi am cerut 1kg :)). Afacerist, ce sa zic.

Am plecat spre casa fericiti ca avem cas bun. Planul nostru cand am mers spre muzeu si cascada era sa urcam si pe varful Bihor, pentru ca era relativ pe acelasi drum, se facea undeva o bifurcatie. Insa pentru ca deja era ora 21 am plecat in jos, pe acelasi drum de munte cu piatra, incet sa nu stricam masina pe acolo. Am amanat excursia spre vf. Bihor pe vineri.

Eh.. uite ca a venit si ziua de vineri. Dupa ce am terminat lucrul pe la ora 5, am pornit iar toti 4 spre vf. Bihor. Drumul pana sus pe varf se poate face pe jos, fiind un traseu dedicat pentru asta, sau pe acelasi drum cu piatra ca spre Patrahaitesti (ba chiar e acelasi drum pana la o bifurcatie unde scrie 2.5km spre muzeu si cascada la stanga sau 10km pana la varful Bihor 10km la dreapta).

Pentru ca noi am vrut sa se bucure si Iosua si Caleb de ceva unic pentru ei, am ales sa mergem cu masina. Drumul de 10km pana sus pe varf e foarte fain, dar greu de practicat, ai nevoie de o masina cu garda mai ridicata sau sa mergi extrem de incet sa nu rupi masina in doua. Am facut undeva la 1 ora in urcare pentru cei 10km, dar am vazut peisaje frumoase.

Am facut o oprire in sus undeva intr-o poiana unde traia o familie ce avea grija de turme si vaci. Peisajul de acolo era extrem de fain, la fel cum era pe tot drumul de altfel.

Am vazut de acolo din poiana undeva sus un releu de televiziune si i-am zis la Cata ca acolo ajungem noi cu masina si ne tot uimeam de cat de sus e si oare cum ajungem pana acolo.

Intr-un final am ajuns sus in varf, am parcat undeva unde era loc masina si am mai plecat cateva sute de metri pe jos spre varf, in urcare putin. Am luat si drona cu mine sa filmez, a fost o adevarata aventura pentru ca batea vantul tare si mi-a fost putin frica sa nu imi ia vantul drona cu totul si sa raman fara. Dar se pare ca DJI are sisteme bune si reusea sa stabilizeze drona chiar si in conditii de vant puternic.

Cand ne-am intors la masina, am vrut sa urc pana la eoliene sa vad peisajul de acolo, de data asta am urcat singur si Cata cu copiii au ramas la masina. Si de acolo de sus era un peisaj foarte fain si vedea toate cele 5 eoliene, una dintre ele fiind foarte aproape si facea un sunet destul de tare. Am prins de acolo de sus un apus, l-am pozat si am coborat inapoi la familie.

Ultima zi de traseu si vizitat a fost sambata. Ne-am hotarat destul de tarziu sa plecam doar eu si Cata la Ghetarul Scarisoara. Am cautat rapid programul pe net si am gasit ca e pana la ora 6, era 5 fara 20. Am calculat cu Cata ca ajungem pe la jumate si prindem ultima tura de vizitat la ghetar.

Am ajuns in timp util in satul de unde se pleaca la ghetar, dar am aflat ca si de aici avem de mers pe jos 15 minute. Ne-am grabit si din cauza ca eram asa pe graba si iar in sandale am avut si o durere de picior, dar am ajuns la timp ca sa prindem ultima tura de vizitat la ghetar. Frumos inauntru si foarte racoare, eu eram in sandale si imi inghetau degetele. Se coboara cam 190 de trepte, la coborat merge destul de usor, dar cand iesi din pestera trebuie sa le urci inapoi… dooh`! Asa ca am facut miscare la 190 de trepte de urcat, destul de abrubpte dar a mers ok, cu cateva pauze. Pe drumul spre masina ne-am luat niste porumb fiert, ca doar am facut efort mult, merge… nu? :))

Pe drumul inapoi in jos, spre Garda de Sus (ironic sa cobori si sa ajungi intr-o localitate numita tot „de sus”) erau niste peisaje frumoase si plouase cu 2-3 ore inainte astfel incat se ridica un nor de ceata din vale, un peisaj super fain de cateva poze. Cateva adica 5 poze eu, 100 de poze Cata :)). In 2 locatii, pentru ca prima data nu am fost un fotograf bun.

Si cam atat ne-a fost anul acesta in Tara Motilor. Merita din plin sa iti faci un concediu acolo, atat anul trecut cat si anul acesta am avut ce vedea in Parcul National Apuseni si nu ne-am repetat in trasee (anul trecut am mers pe la Ruginoasa si la pestera Portile Bihorului).

Duminica ne-am trezit de dimineata, am impachetat tot si am plecat spre casa, cu o oprire in Vartop la restaurantul Four Seasons.

Daca vom mai reveni in zona, vreau sa merg cu Cata pe 2 trasee pe care eu am fost dar ea inca nu: Cetatile Ponorului si Cheile Galbenei. Poate si Ghetarul Focul Viu, e fain si acolo.

Am fost de foarte multe ori in zona si mereu am plecat placut surprins, din adolescenta pana acum. Va recomand sa mergeti si voi sa va bucurati de natura si zone frumoase.

Ah, ca sa inchei cu ceva la fel de frumos: in zona nu prea exista covid! Desi scrie peste tot ca trebuie masca, rar vezi pe cineva cu masca. Si din cate am inteles, nici nu s-a murit in zona de covid. Mosul de la Patrahaitesti chiar facea misto de corona si ne-a intrebat daca mai este la oras „coroana”.

Cam atat. Sper ca am reusit sa arat frumusetea zonei prin pozele din acest articol!


Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Copyright © 2021 toate drepturile
nu sunt
rezervate. Faceti ce vreti, e o tara libera.
Cred ca nu mai are rost sa zic, dar tema e facuta de mine cu TailwindCSS. Gasesti codul sursa aici.
Din pacate, inca folosesc Wordpress. Tema e insa custom Laravel 😎.
%d blogeri au apreciat: