Family Life | |

Cum am ajuns aici si cum am rezistat?


Sunt intrebata destul de des: “Cum ma descurc cu doi copii?”

Sincer in mare… nu stiu cum am ajuns pana aici. Dumnezeu ne-a purtat de grija, iar noi am trait fiecare zi si am dus-o pana la capat, asa cu bune si cu rele.

Iosua.

Iosua este baiatul model. Copilul model. E genul ala de copil care te incurajeaza sa mai vrei unul.

Nu zic ca ne-a fost usor, insa greul de atunci se referea la trecerea noastra de la niste tineri liberi, fara grijuri, “pe treaba noastra”, la parinti. 

Cu Iosua nu am stiut ce sunt colicii, plansetele, caratul in brate pana te dor mainile si dupa, mese cu mancare pe pereti. A fost un baietel precoce. A mers la 9 luni, dar la 7 deja se misca singur prin casa, a stat la masa si a mancat frumos, fara galagie, fara sa ma rog de el sau chestii de genu, a vorbit rapid si ne-a inteles parca din totdeauna. Statea la bunici, nu plangea cand plecam fara el din camera sau in alte locuri. A dormit bine mereu. Un singur episod am avut cu el pe la 2 luni, ca nu adormea decat pe la 1, dar am realizat, dupa cateva cercerari, ca problema era la mine ca nu ii facusem un program de somn. Si lucrurile invatate atunci mi-au fost utile pana in prezent. Sunt cu ochii pe ceas toata ziua.

Deci ce vreau sa zic eu aici nu e doar lauda, pentru ca desi as vrea eu sa zic ca sunt meritele mele, ce voi spune mai jos, arata ca defapt eu nu am mai niciunul. Cred ca indiferent de ce mod de diversificare alegeam sau de cat il alaptam sau nu sau alte chestii, Iosua ar fi fost la fel de cuminte si precoce. Ceva de genu’ “asa e felul lui”.

Pe cand avea Iosua 1 an si vreo 4 luni, deja eram pe boierie, asa big style. Ne adaptasem, ne intelegeam, ne distram. Eram parinti, dar in acelasi timp eram si tinerii aia de dinainte de copii. Seriale, nopti tarzii… Ehe… Si cand iti merge asa bine, de ce sa nu iti complici existenta? 

Asa ca la 2 ani si 2 luni ale lui Iosua a aparut Caleb. Am facut toate pregatirile cu Iosua pentru zilele in care voi lipsi, stia ca voi veni cu un bebe inapoi, cand a venit vremea a fost intelegator, Filip, Daria si bunicii s-au descurcat cu el acasa, totul a fost bine, ca deh, v-am zis, Iosua a fost un baiat minune. 

Acum intra in scena Caleb. 

Evident ca mi-am facut griji, cum ii voi culca, cum ma voi descurca, cum va fi el. Eh… Mi-am facut multe scenarii, dar in toate eu eram Batman si evident, aveam situatia sub control. 

Dar…. ce sa vezi, Caleb, a fost si este opusul lui Iosua, in toate! Precoce intr-un fel, dar in felul lui. 

In primele saptamani nu se incheia seara fara o tura de plans zdravana, iar zilele mele decurgeau cam asa: eu intr-un scaun balansoar cu Caleb in brate dormind (el mai mult, mai atipeam si eu, nu zic ca nu). 

Cine ma cunoaste pe mine stie ca eu nu pot sta linistita daca stiu ca e mizerie in jurul meu, daca stiu eu ca e ceva ce trebuie facut, spalat haine, mancare, vase, firmituri pe jos. Intai le pun toate la punct si apoi daca mai e ceva timp, ma relaxez; chestii pe care le puteam face cu Iosua bebe. Avea cateva somnuri pe zi in care eu apucam sa fac treaba. Stateam la bloc si apucam chiar sa dau cu aspiratorul! Eh… cu Caleb mic… incercam sa spal macar haine si sa le intind… restul e CAN CAN. Glumesc. Dar a fost o perioada foarte incarcata, eu nu puteam sta linistita cu atata treaba de facut, Caleb avea nevoie de mine IN SCAUN, Iosua avea si el nevoie de o mama, cineva pe langa sa ii dea sa manance si sa il schimbe, sa se joace, sa ii dea atentie. Ma cam resemnasem cu unele chestii, mai faceam seara si cumva, cumva am trecut de perioada aia critica – primele trei luni -. Filip aici probabil ar adauga ca in perioada asta s-a calit si el cu lucratul de acasa in conditii critice. Numai el stie ce cod a scris pe acolo, pana acum nimeni nu s-a plans.

Prin iulie ne-am mutat la casa. Nu stiu cum am reusit-o si pe asta. Desi Caleb aveam cam 5 luni si era ceva mai linistit, nu prea statea sau dormea fara mine. Deci cum sa strangi, cum sa impachetezi.

Aici au avut un rol important sora mea si parintii mei, care ne-au luat asa, “pe sus” si ne-au instalat la casa.

Faza amuzanta. Merg intr-o sambata dimineata la Obor, asa ca fetele cu Simo (sister) si mama si dupa o sesiune de shopping reusita, ne retragem la resedinta din Westfield sa continuam curatenia, pentru care venise Simo special de la Ploiesti sa ma ajute, pentru ca desi eu platisem pe cineva sa o faca, nu facuse mai nimic (ca noua in familie, ne plac lucrurile facute bine, ca lui Iohanis) si eu nu aveam efectiv cum. Aveam unele chestii impachetate la bloc, dar ma gandeam eu ca ne mutam noi pana la finalul lunii macar, atunci fiind in 14 parca. Ajunge si tata la casa, Filip era inca la bloc, si zice, hai sa merg o tura dupa cateva din chestii. In 2-3 drumuri ne-a adus atunci tot ce aveam nevoie sa nu ne mai intoarcem la bloc. El cu Filip au inghesuit tot si dulap si masa si TV, haine, vase, jucarii si de atunci nu ne-am mai intors la bloc decat dupa restul de bagaje.

Eh, am facut o mica mare paranteza, dar care continua subiectul acestui blog story. A fost o adevarata aventura sa ne mutam efectiv si sa ne adaptam in noua casa cu doi copii. Eram in afara zonei de comfort si nu puteam fi linistita, asteptasem mult sa ne mutam si am tot amanat pentru ca voiam sa o facem atunci cand vom aveam aproape toate conditiile, pentru ca: copii.

Dormim pe saltele, hainele sunt stranse pe jos, nu avem mobila de bucatarie completa si multe lipsesc, dar vai ce frumos e si copii astia ai nostrii, cum au fost sau nu au fost, s-au adaptat atat de repede si bine, de zici ca nu am stat vreodata la bloc. 


Acum Caleb are 8 luni si Iosua aproape 3 ani. Sunt aur in casa. 

Nu am inteles niciodata CUM pot oamenii care au copii sa spuna cat de frumos e, cand eu stiu CAT  de greu e. Chiar ii consideram ipocriti si cumva incorecti pentru ca nu avertizeaza alti parinti. 

Incep si eu sa intru in randul lor, chiar si asa cu un Caleb care e foarte atasat, inca plangacios si care atunci cand il pui la masa, face  orice altceva decat sa manance. Care ar merge, dar numai tinut, care atunci cand ajunge pe burta, plange, care inca nu are nici un dinte, dar saliveaza ca unul caruia acum ii ies; de la 3 luni. Care baga orice in gura si numa Domnul stie cum l-a pazit sa nu se inece cu ceva, ca noi obisnuiti cu Iosua care se juca cu bani marunti la 6 luni si nu a bagat vreodata unul in gura.

Cu toate astea, cu treziri matinale sau nocturne, cu boli, cu galagie, rasete, plansete, vreau sa va zic ca e frumos. Nu zic ca nu vreau o vacanta cat de mica in Maldive sau ceva, dar cand ma intorc tot la galagia asta de copii m-as intoarce. 

Revin cu legatura la Filip care, desi are camera lui, biroul lui, ma mir ca inca ne mai suporta. Poate ca mai sunt multi programatori buni, dar nu stiu cati au superputerea de a da pe mute tot zgomotul din restul casei si sa intre intr-un fel de bula care sa le permita sa faca treaba. 

Vreau sa va incurajez pe cei care aveti sau urmeaza sa aveti cate unu, doi, trei… copii, cu vorba aia, zilele sunt lungi, dar anii scurti. 

Avem multa informatie, lucruri care ne fac viata usoara si orice lucru se va rezolva el cumva. 

Nu stiu ce ne aduce nici noua ziua de maine, sper la bine, dar sunt pregatita pentru orice.

“Experienta” (ca nu e doar e experienta, dar vorba vine) de a fi parinti, cred eu ca ne-a maturizat si ne-a facut mai puternici, mai echilibrati si mai uniti. (Nu stiu Filip daca are ceva de adaugat.)

Asa ca sa va raspund la intrebarea initiala, nu e usor, dar e frumos mai oamenilor. Indrazniti. 

Anyway, simt ca trebuie sa fac acest PS: nu mai vrem copii, si prin vrem ma refer la eu. Asta e asa pentru cei pe care nu ii inteleg de ce pun intrebarea asta sau bat apropouri atunci cand nici bine nu ai nascut si deja intreaba de urmatorul. Da; au fost multi. Iar eu nu stiu unde sa fug cand aud.

Asa ca daca ma vedeti cum ma fac mov pe fata si imi indoi pumnul dupa ce ati adresat intrebarea, fugitiiiiiii, ca e de rau.

In rest toate bune, pace si iubire.

error

Postari asemanatoare

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.