In 2011 mergeam pentru prima data in Cheile Nerei cu cortul in tabara. A fost una din cele mai faine tabere in care am fost cu grupul de prieteni. Atunci ne-am „cazat” cu cortul langa cantonul Damian, care si pe atunci era parasit, dar locul din jur era curatat, iarba taiata.. gata de primit corturi.

In weekend ne-am trezit undeva pe la amiaza si nu stiam ce sa facem, Cata zicea sa mergem undeva la strand, eu am venit cu ideea sa mergem la Alba Iulia dar intre timp am schimbat planul si am zis „cum ar fi sa mergem pana in Cheile Nerei?”

Nu prea stia Cata la ce se baga… si sincer nici eu :)) dar am plecat incolo.

Drumul pana acolo, pana la bifurcatia unde mergi spre Ochiul Bei e foarte frumos. Palpitant, pentru ca e doar o bandam dar e frumos. Cum ajungi la bifurcatia dintre cantonul Damian si Ochiul Bei, asfaltul se termina si incepe portiunea de off-road. Sau ma rog, cel putin spre pastravarie si Ochiul Bei e drum forestier, putine denivelari dar ok.

Noi am mers tot in fata spre cantonul Damian. Dupa prima suta de metri, intreaba Cata: „tu esti sigur ca pe aici trebuie sa mergem?” – pentru ca drumul deja era cu noroi, apa, gropi mari, prapastie in margine…

Eu, fiind asa sigur ca in 2011 am campat acolo si Nati, liderul de grup, a mers cu un Logan pe acolo… am confirmat ca mergem pe drumul bun, dar „poate s-a mai stricat intre timp”.

Eu eram pregatit pentru testat Mazda pe putin off-road mai greu decat ce avem in jurul Aradului, dar pot sa fac un rezumat doar prin a va spune ca la un momentdat conducand pe acolo m-am uitat la ceas si credea ca fac „workout” pentru ca mergeam incet si mi-a crescut bataia inimii :)). Tot eram fleasca de emotii. La cateva treceri mai „periculoase” sau joase, s-a dat Catalina jos din masina si a mers in fata sa imi zica daca ating jos sau nu. Intre noi fie vorba, cum a trecut Nati in 2011 pe acolo cu un Logan plin cu bagaje, butelie si alte greutati… cand eu era sa raman acolo cu un crossover?!? ramane un mister.

In cele din urma, dupa mult transpirat la volan si peripetii pe drum, am ajuns la cantonul Damian.

Stiti sentimentul ala cand va amintiti ceva fain din trecut, amintiri legate de un loc si apoi cand va intoarceti peste ani de zile locul este complet schimbat? Cumva tristete amesteacta cu noastalgie. Asa a fost acum pentru mine.

Pentru ca am ajuns la canton… si era pustiu. Asta dupa ce pe drum i-am zis lui Cata „stai sa vezi ca sigur sunt multi acolo campati”. Pe langa faptul ca era pustiu, era iarba mare (locul perfect pentru vipere), cararea spre izvor si spre Lacul Dracului plina de „balarii”.

Am stat acolo la canton la o pasa putreda cateva minute, ne-am uitat la Nera, i-am zis la Cata ca pe raul ala am facut eu rafting cu salteaua si acum in felul in care arata tot pe acolo nu as mai face asta nici sa imi dai bani :))… si apoi am pornit iar pe drumul greu spre civilizatie.

Ma tot intreb, oare de ce s-a stricat asa locul acela? Era chiar fain de stat cu cortul, cumva in centrul traseelor, drumul era (cred) mult mai ok pana acolo, atunci cand mergeai 30 de minute pana la izvor sa iei apa proaspata nu iti era frica de potentialele vipere din iarba mare de pe poteca… oare nu mai merg asa multi turisti pe acolo (mai ales spre Lacul Dracului)? Cine stie…

Singura terasa din zona, de langa Pastravaria Bei, se inchidea inainte de ora 7 cu cateva minute. Am vrut sa mananc un pastrav proaspat prins in zona, dar nu mai serveau nimic decat sucuri. Am luat o apa si un Pepsi, 15 lei.. am stat putin la masa acolo si am plecat inapoi spre casa pe drumul cu o banda, pentru ca daca am fi mers la Ochiul Bei ne-ar fi prins noaptea pe traseu inapoi.

Cam asta a fost experienta noastra de o zi in Cheile Nerei – cumva o zi in care mi-am adus aminte cu drag de perioada taberelor din tinerete (ca tare batran sunt acum) si in acelasi timp in care m-am intristat sa vad cum zone frumoase din tara si din parcurile noastre nationale se duc pe apa… Nerei!