Ploua… deja sunt obisnuit cu sunetul monoton a picaturilor de apa care cad pe pervaz. Din cand in cand, vantul mai bate si el, impingand cateva particule de apa in geam. Sunetul monoton este asa de plictisitor incat iti face somn cand il auzi in timp indelungat.

Eu stau si inca sper ca printr-un miracol particula de apa sa treaca prin tot procedeul complicat de transformare intr-o particula de zapada. Prognoza meteo zicea ca weekendul acesta va ninge, dar nu cred ca sunt inca sanse. La munte, e alta poveste. Acolo luni stratul de zapada va fi destul de gros. Bine, poate nu prea gros, dar indeajuns pentru o mica bulgareala cu prietenii.

In departare se mai vad si cateva fulgere care ating pamantul intr-o mare graba, dupa care dispar. Trebuie sa fie foarte departe, pentru ca sunetul nu se propaga pana la urechiile mele, doar imaginea poate fi cu greu deslusita: daca nu esti atent, cineva te poate convinge ca nu fulgera.

Si uite ca a inceput si mai tare sa le toarne. Cand ma gandesc ca saracul catel sta afara si isi cauta un adapost unde isi poate feri blana de apa. Nici macar cand ma duc la el si il strig nu mai vine; si daca vine, vine pentru ca asteapta mancare; cand vede ca nu ii dau nimic, merge sub streasina.

Si asa termin acest mini-articol(nu are nici macar 350 de cuvinte), cu ochii aproape inchisi, obosit dupa o saptamana grea de scoala si ca dupa o zi cu test la Limba si Literatura Romana!